CAMI ȘI HORICĂ

Cami şi Horică se iubesc mult.

Mult chiar şi la propriu, nu doar ca intensitate. Adică fac (desigur împreună, nu separat) performanţe sexuale notabile pentru noi ăştia mai obişnuiţii.

Horică e deştept foc, dar nu un Adonis, niciodată n-a fost el râvnit de femei, iar Cami e prima care a „pus botul” iremediabil. Cami e frumoasă de pică, de fapt ireproşabilă fizic, dar proastă rău. Genul de prost „generos” care nu se linişteşte până nu-şi împarte prostia cu cei din jur. N-o poate masca, şi nici nu vrea. Nu vrea să mascheze, fiindcă nu ştie că-i prost.

În ciuda acestui mic neajuns, spre deosebire de Horică ea, Cami, a fost curtată asiduu de când se ştie. Încă de la grădiniţă.

Dominat de consistenţa pielii lui Cami, de mirosul şi zâmbetul ei alb lucios, Horică nu şi-a dat seama niciodată că fata-i proastă. Chit că toţi ceilalţi din jur, chiar mediocrii, vedeau limpede.

Mereu i se părea lui Horea că nu s-a făcut poate înţeles, sau că ea e imprevizibilă, sau poate lipsită doar de umor… într-atâta era el de orbit, încât revelaţia salvatoare- “Uau, dar fata asta-i proastă de-mpunge!” a întârziat nepermis în creierii lui. De-aici şi stupidul majorităţii dialogurilor lor fără concluzie, cu decizii idioate la final, dialoguri în care Horică voia, subconştient, s-o convingă pe Cami că-i proastă. O făcea argumentând logic. Aducea argumente imbatabile.

Dar era fără sorţi de izbândă, fiindcă un prost, chiar unul autentic, care recunoaşte brusc că-i prost, trece în tabăra deştepţilor. Or Cami nu sărise niciodată acest pârleaz.

Din fericire, iubirea lor multă atenua rapid partea goală a paharului, cea prezentată de mine mai sus, cu un ochi obiectiv de narator.

Adormeau sfârşiţi, unul în braţele celuilalt, spre dimineaţă când, de oboseală, discuţiile de viaţă, existenţiale, se stingeau de la sine. Las că şi mâine-i o zi!

Și tot aşa, timpul trecea, ei se iubeau mult, cuplul lor asumat social dădea sistematic cu bâta-n balta sorţii, fiindcă marile decizii le lua Cami, imediat ce Horică adormea dezenergizat de prestaţii. Pe ea, prestaţiile, numa` bine o înviorau. Din păcate. Mai bine ar fi moleşit-o.

Și poate-i mai vedeam şi azi fericiţi, de mână pe Corso între două iubiri multe, făcând slalom printre rateurile vieţii, mânaţi doar de propria lor forţă motrice dacă, după o vreme, lui Cami nu i s-ar fi aprins un beculeţ:

–  Măi, dar Horică-i prost ca noapea! Numai tâmpenii face. Uite unde am ajuns cu el. M-am săturat să gândesc doar eu în casa asta, să fac eu totul. Merit ceva mai bun! Pentru că… e clar, MERIT ceva mai bun!

Și zău că merită. Mai mult decât Horică. Dar, dacă stau bine să mă gândesc, (eu narator impersonal), poate şi Horică ar fi meritat ceva mai bun decât Cami. Pff… complicată poveste.

Totuşi, până la urmă, este posibil ca doar eu să merit ceva mai bun, numai pentru că vă scriu despre toate astea! De fapt noi, toţi oamenii de pe Planetă, am merita ceva mai bun. Și de-aici mă-ncurc în logică, chit că nu-s Cami. Dacă ar fi să merite toţi oamenii planetei ceva mai bun şi ar şi aplica-o, unde am ajunge? Ultimul ce-ar mai face?

O altă poveste SF din ciclul „Ce mult se iubesc!” citeşte aici: