Blessed. Cronica unui spectacol reuşit

Cronica unui spectacol reuşit.

„Blessed”, la Teatrul Clasic Ioan Slavici, Arad.

      Joi seara am urmărit premiera spectacolului “Blessed”, la teatrul arădean. Teatrul Mare al Aradului…Îl numesc aşa, fiindcă aşa îl ştiu majoritatea arădenilor. Îmi permit să-i spun textului meu de blog “cronică”, deşi nu sunt critic de artă. Dar cine a spus că spectacolele de teatru, (ca şi cărţile sau picturile dealtfel), sunt destinte criticilor autorizaţi? Gestul de artă, oricare ar fi el, este destinat simţurilor omului care îl degustă. Atunci, dacă pe mine finalul spectacolului m-a prins plângând, înseamnă că el şi-a atins scopul. Iar lacrimile emoţiei mă investesc cu dreptul de a scrie aşa- zisa cronică de teatru.

Subiect actual, real, dureros, organizat în scene extrem de aproapiate de adevărurile noastre cotidiene- maladia Alzheimer. Ritmul întâmplărilor a plimbat spectatorii, în câteva zeci de minute, prin anii care presupun, de fapt, o evoluţie a acestei boli parşive. De la primele simptome (aproape de neluat în seamă) până la demenţă, pot trece ani. Eu mă aflam în sală mai ales de dragul actriţei Dorina Darie Peter, cea care a urmat partitura ambiţioasă a personajului ce va fi atins de boală. O arhitectă de succes, în contextul poveştii de pe scenă. Știam că va juca un personaj atins de boala Alzheimer şi, mai demult, eu fiind medic, Dorina îmi spusese că s-ar putea să-mi mai ceară sfatul când va crea labirintul bolii. Vroia eventuale detalii medicale. Eram, încă de pe-atunci, extrem de curioasă cum va gestiona ea acele scene (presupun…foarte grele pentru actor), în care să nu exprimi nimic. Cred că e dificil să joci lipsa oricărei expresii şi că jocul demenţei, al nebuniei evidente, e mai simplu şi mai cu impact. Dar să joci…nimic…, să devii inexpresiv, mă întrebam cum o va face. Este vorba de etapele intermediare, insidioase ale maladiei, când singurul simptom sunt scăpările de memorie, blocajul inexplicabil al creierului, iar restul vieţii bolnavului pare a fi exact ca înainte. Dorinei Darie Peter, categoric i-a reuşit ȘI această parte a jocului, cea mai subtilă şi grea- să joci absenţa. Tuturor ne mai scapă numele unui actor celebru, toţi ne mai simţim obosiţi şi hărţuiţi, dar asta nu înseamnă patologie.

Orice spectacol valoros presupune muncă de echipă. Dacă bisurile din final s-au adresat aparent actorilor, patru la număr- toţi de top-, bisurile erau destinate de fapt întregii echipe, incluzând spatele nevăzut! O experienţă artistică recentă m-a învăţat cât contează omul cu luminile, sau sunetistul, sau cabiniera, fiindcă nu avusesem habar, până nu m-am izbit de lipsa lor. Aşadar echipa. Echipa nu e vorbă în vânt.

Fiica arhitectei atinse de boală a fost tânăra şi talentata actriţă Georgiana Popan. Urmăream jocul ei, fără să uit episoade pe care ea, probabil, nu le mai ştie. Ea- puştoaică dezgheţată- foc, jucându-se în Micălaca la bloc cu fiu-meu şi încă două fetiţe, pe vremuri, împărţind vioi jucării greu de împărţit. În mine, odată cu subiectul de pe scenă, se juca amestecul trecut- prezent, copiii de ieri, astăzi cu destine conturate, fetiţa de ieri actriţa de azi, prietenia mea cu Dorina Peter, atinsă în scenariu de demenţa Alzheimer, aşadar se juca… propria-mi istorie… pân la urmă. Trecut-prezent- potenţial viitor al femeii spre cincizeci de ani care sunt. Femeie, medic, mamă, fiică, nevastă, conducător auto categoria B, naiba ştie câte altele… Iar atunci când cota de intensitate atinsese apogeul- Dorina dezvolta regalul nebuniei explicite, al demenţei şi Georgiana juca consternarea fiicei nebunei, eu am început să plâng adevărat. În primul rând al sălii de spectacol era tata octogenar, fiul meu era la Cluj la performanţe şcolare, mie îmi curgeau lacrimi şiroaie… şi m-am felicitat că am evitat rimelul care s-ar fi prelins dizgraţios pe obraji…m-am felicitat… aşa cum m-am felicitat întotdeauna când am ştiut să evit ridiculul…iar când nu l-am evitat cum se cuvine, m-am străduit să nu aflaţi că am făcut-o de oaie!

 În concluzie-Blessed- cronica unui spectacol reuşit.

Imediat după „căderea cortinei” o îmbrăţişam pe Dorina, îi spuneam „bravo, ai făcut un rol mare”, iar Dorina râzând îmi spunea:” păi la ce vremuri trăim, nici nu m-am străduit prea tare la scena demenţei!”, eu mi-am aminit că urmează o altă „luni” şi începe o nouă zi în regimul asigurărilor sociale de sănătate româneşti cu mine medic de familie, deci Blessed cronica unui spectacol reuşit, iar noi…sănătoşi să fim!