Bătrânelul din aeroportul Charles de Gaulle, Paris

Azi despre bătrânelul din aeroportul Caharles de Gaulle, Paris. „Povestea mamă”, cap-coadă, eșecul meu de a pleca spre Canada, o găsești la capătul acestui text.

……………………………………

Sunt în Charles de Gaulle Paris, pentru Budapesta, faza finală deci, întoarcerea acasă a fiului risipitor.

Am pe telefon codul de bare Boarding Pass, asigurat on line de Eugen, de la Hășmaș.

N-ați uitat că, așa cum sunt catastrofă la orientare-n spațiu, sunt catastrofă și pe telefon. Sunt om de calculator. Lucrez doar cu taste prietenoase, mari, rapid reactive, cu diacritice ca lumea și ecran uriaș în câmpul vizual. Îmi aleg tastatura cum își aleg bărbații mașinile.

La cât scriu eu, nici vorbă să pot piguli, cu unghia roșie lungă pe care nici nu o am, acei bumbișori microscopici de pe telefon.

N-am habar ce să fac cu telefonul, nu mai mult decât să-i răspund unui pacient…

Ceva ancestral din mine, mioritic, mă face să prefer acte, hârtii palpabile, mi-e frică, și mă feresc de imagini pe telefon, de care ar putea depinde viața mea. Dacă pică? Dacă nu se deschide? Dacă nu-i bun semnalul?

Telefonul e un armăsar pe care îl evit, fiindcă nu-l știu stăpâni. Și nici nu mă atrage.

Uneori mi-e și ciudă, tăt hipstăru` jonglează telefon cum jonglez eu tratamentele hipotensoare, dar na… nu le poți ști pe toate.

Dar azi, la Paris, reușesc să sensibilizez cititorul de cod cu codul de pe telefon, și intru la îmbarcarea spre Budapesta.

Mai aveam 15 minute până la închiderea porților.

Caut Gate 2-29, zisă „tu-tuentinain”. Fug. Alerg. Brusc, tu-tuentinain-ul dispare de pe atenționări, și mă trezesc într-un spațiu larg, gol goluț.

Logica instinctuală îmi zice că nu-i bine unde sunt. Că nu-i normal să casc gura singură, într-o sală imensă, la 15 minute înainte de plecare. Unde-s copain-ii de Budapesta?

Dau ochii roată. Nu-i a bine. NU-I A BINE, OTICO! Deloc.

Spațiul mare dă altan într-un “șoping” center cu cosmeticale și beuturi. Stânga-dreapta, culoar gol. Pancartele cu “tu tuentinain” m-au adus într-o fundătură.

Exact la acel moment, aproape bizar, de după un perete secret, apare un bătrânel tare bătrânel, cumva elegant, în costum și pantaloni la dungă și cravată. Baston. Imaginea e desuetă. Bătrânelul merge și vorbește greu, eleganța lui e prăfuită, mă înduioșează. Mi-e milă. Cu o zi înainte, văzusem trecând doi alți bătrânei, ea și el, echipați bestial de elegant și fițos. Tacâm complet, el pălărie cu boruri, sacou, pantofi de piele impecabili, ea rochie lungă, culori curajoase, ambii transmiteau modă reinterpretată, multă personalitate și, probabil, bani pe măsură. Înalți și zvelți. Se țineau de mână. Înaintau, dominând zona.  Doar prividu-i, am simțit că, dacă m-aș apropia, ar mirosi minunat.

Bătrânelul meu din CDG era din liga bătrâneilor încolțiți nemilos de vremuri.

Bodogănește nemulțumit, în franceză, că-i impardonabil ce se întâmplă! Va cere supervizor. A fost scos din avion și lăsat să meargă singur spre avionul de Budapesta! Cum să meargă singur? E revoltător! A solicitat ajutor la transfer! Așa ceva nu e de iertat.

Oooo, dar mai contau principiile? Conta ce bodogănește bătrânelul?

Vocabula “Budapesta” mi-a țâșnit în creierul excitat, ca o brichetă într-o canistră cu benzină.

-Bon jour, monsieur. (Că monsieur scriem, monsieur zicem.) Bon jour, allors. Vous avez dit Budapesta? Hein? Moi aussi, je vais a Budapesta, nous allons ensemble. Si vous voulez, bien sur.

Simțisem imediat oportunitatea, știam că dacă ăia m-ar lăsa pe mine de izbeliște, nu l-ar lăsa pe bătrânelul care ceruse transfer. Coagularea nu poate fi decât bună, îmi zic. Singurătatea în CDG e păguboasă.

-Je ne sais pas, madame. J`ai solicite transfer. C`est impardonable…

Pam pam! Moșu` mă refuză, deci. Nu mă vrea de copain.

De pe culoar, apare brusc un tânăr om de o culoare opusă culorii mele, adică una excelentă pe care o respect, apare aproape fugind, îi reproșează bătrânelului meu că a plecat de capul lui, zice că l-ar fi rugat să aștepte acolo, nicidecum să plece, îl roagă și acum să stea locului, ca să revină cu un fotoliu rulant, ascult și gândesc că nu mă las de ăștia doi, nici moartă. Mă așez în brațele moșucului, dacă trebuie, poa` să mă refuze cât vrea, chit că ar fi primul bărbat din viața mea care mă refuză, fiindcă am fost mereu atentă să  nu ofer nimic și deci să nu mă expun refuzului, râd scriind, fac orice, numai să ajung la avionul de Budapesta, din acea înfundătură.

Știind că bărbatul de culoarea superbă opusă culorii mele va pleca după un fotoliu rulant, cumva părea riscant să rămân singură cu bătrânelul, așteptând cai verzi pe pereți, rostesc:

– Please, help me! Tu tuentinain?

– Ah oui! La!

Îmi arată magazinul cu beuturi și cosmeticale, făcând un gest larg cu brațul în acea direcție.

-Mais c`est un shop, ce la. Je veux la route pour tu tuentinain! Budapesta.

-Oui, je sais. Vouz entrez dans le magazin… și da, JUR! îmi explică-n franceză, capcana. Culoarul pe care îl pierdusem, îl regăseam trecând altan prin magazin. Mă plimb printre rafturi și da, la capătul lor, dreapta spate, se redeschide culoarul spre 2-29. Era ca și cum ai face un magazin prin care să treacă o autostradă.

Ne despărțim. Ei rămân acolo, eu pornesc iar pe cont propriu.

În avion, bătrînelul era deja așezat, când am urcat eu. Îl reperez imediat. Pe scaun, lângă, avea un buchet de flori, frumos ambalate în celofan. Nu știu de unde, nu știu unde le poposise. Nu văzusem florării până la tu tuentinain. Era ca o Marry Poppins. Le-o fi scos din joben. Poate îl subestimasem, marcată (probabil pentru multă vreme!) de imaginea impecabilă a celorlați doi descriși. Aș fi  vrut fierbinte să aflu cui i le va da el, florile, la Budapesta. Și de ce.

……………………………………………………….

Despre toată aventura ultimelor zile, eu prin aeroporturi europene, citește aici: