Barcarola lui Nicu – de Alexandru Chiran

CUVÂNT ÎNAINTE,  Otilia Țigănaş

Alexandru Chiran este tatăl meu. Împărtăşesc azi cu voi debutul său literar, răbufnit după vârsta de optzeci de ani. O poveste sensibilă cu acorduri de flaut în ritm de război, fiorul iubirii – acelaşi atunci ca acum, se schimbă actorii, se schimbă coloana sonoră şi decorul, dar adâncimile noastre sunt aceleaşi. Adevăr. Nicu a existat aievea. Tata mai există să-l povestească. E de citit pe îndelete, de parcă timpul s-ar fi oprit în loc!

Barcarola lui Nicu

de Alexandru Chiran

……………………………………………………………………………………………………………..

Nicu (Ionicu) despre care voi povesti, a fost un băiat cuminte, frumuşel şi deosebit de talentat la muzică, provenit dintr-o familie de gospodari din Aroneanu, comună la o aruncatură de băţ de Iaşi. De mic şi-a făurit el câteva fluiere din soc, a deprins meşteşugul cântatului şi apoi, în scurt timp, a început să fie chemat să cânte la diferite ocazii, de sărbători, alături de alţi tineri.

Mai târziu, când a urmat gimnaziul din Iaşi, în fiecare joi rămânea în grădina publică să vadă şi să asculte fanfara regimentului care, pe acea vreme, desfăta cu dărnicie publicul ieşean. Cum îl mai fascina pe Nicu fanfara aceea! În mod deosebit flautul şi picolina, instrumente care scoteau sunete asemănătoare fluierelor sale. Ba chiar reuşea să reproducă unele bucăţi muzicale, apelând la modestele sale fluiere. Acasă nu-l mai dojeneau că întârzie, fiindcă s-a aflat ce face, îl vazuseră  nişte vecini.

– E acolo, la fanfară, nu vă îngrijoraţi!

Dupa un oarece timp, l-a observat şi un instrumentist al fanfarei iar Nicu, inocent, a mărturisit ce îi place. Astfel, cu bani daţi de Costică, fratele mai mare şi cu ajutorul flautistului fanfarei, s-a trezit cu un flaut Zimmerman, din abanos, cu muştiuc de  fildes şi aşezat într-o splendidă cutie căptuşită cu catifea albastră. Imediat şi-a procurat o metodă pentru începători. Ascuns în livadă, asudat de trudă şi ambiţie, Nicu a învăţat singur primii paşi ai tainelor flautului. L-a ajutat mult şi flautistul fanfarei, căruia puştiul îi devenise deja nespus de drag.

Aşa se face că, la terminarea Școlii de Administraţie Publică, băiatul devenise flautist, iar la încorporare bineînţeles că a fost repartizat direct la fanfara regimentului. S-a remarcat uşor. Timp de doi ani, a învăţat ca la conservator, sub îndrumarea marelui flautist Petrică Stihi şi iată-l pe Nicu citind (cu uşurinţa de-acuma) partiturile şi executând cu exactitate bucăţile muzicale, ca un instrumentist profesionist. Razboiul din 1914 l-a parcurs în fanfara regimentului, ferit de front, cântând în formaţie restransă, mai ales prin saloanele ofiţerilor. În această perioadă, tânărul simpatic şi atent la toate a deprins manierele elegante cu care se va afişa mai târziu în societate. Apoi s-a încheiat pacea. S-a rotunjit ţara, alte vremuri se iveau la orizont, iar pentru Nicu se pecetluieşte un destin care îl va aduce în Basarabia, notar al comunei Bairamcea.

Avea puţin peste treizeci de ani, nu ştia ce-l aşteaptă. Bagajul i-a fost mic, doar un geamantan cu câteva haine, arma de vânătoare şi flautul de care nu se despărţea niciodată. Instruit, culant, mişcându-se cu eleganţă, nu i-a trebuit mult timp să se integreze într-o lume pestriţă, cu alte limbi vorbite şi obiciuri aparte de ceea ce cunoscuse el până atunci. Rapid şi-a câştigat popularitate şi simpatie, cu toate că localnicii aveau destule rezerve faţă de cei veniţi din dreapta Prutului. De fapt, românul virtuoz a fost acceptat printre tinerii basarabeni datorită muzicii care îi apropia. Bairamcenii erau harnici şi cântau şi dansau şi petreceau zdravăn şi se iubeau cu patimă, aşa că nu-i de mirare că Nicu a căzut rapid în plasa asta. L-au cunoscut… i-au agreat muzica şi prezenţa. La rându-i, a învăţat mult din muzica rusească, la acordurile căreia va rămâne sensibil pe viaţă. A venit el cu tangoul argentinian, charlestonul, foxtrotul şi alte noutăţi postbelice, dar acolo a dat de polkă, cracoviakă, lesghinka şi cazacioc. Vai cum îşi mişca, în ritmuri, corpul şi picioarele! Ca un adevărat localnic. Repetiţiile cu tinerii şi frumoasele basarabence erau o desfătare. I se dădea atenţie. S-a dovedit că notarul străin nu stăpânea doar treburile primăriei, ci era şi un veritabil om de lume. Încet-încet, mai îndrăzneţe, unele din fete cochetau, aruncându-i din priviri provocarea. Dar el era prudent. Rezista tentaţiilor, conştient că starea de bine nu-i lipsită de costuri. Nu voia să aţâţe gelozia vlăjganilor blonzi, se limita la muzică, prefăcându-se că nu observă tot mai desele semnale. Și totuşi…Totuşi, într-o anumită zi, a remarcat o domnişoară şatena şi firavă, cu ochii uşor încercănaţi, tăcută, atentă, dar care îşi muta fulgerător privirea în alta parte, atunci când privirea ei se încrucişa a lui. Indiferentă? L-a intrigat indiferenţa- el, obişnuit să i se zâmbească de peste tot. Cu tact, a încercat să-i atragă fetei atenţia ca, la o anumită parte a melodiei, să atace mai hotărât acordul chitarei. Domnişoara, privind cu atenţie doar griful, a dat uşor din cap, semn  că a inţeles. La repetiţia urmatoare, Nicu a ignorat-o în mod voit, a discutat vesel cu ceilalţi, arătându-se bucuros că micul concert se punea vizibil la punct. Nu-şi permitea să rămâna peste program la un pahar de vorbă, întotdeauna pleca grăbit acasă la gazdă. Apoi, domnişoara cu ochii intunecaţi nu a mai venit. Se apropia concertul, iar chitara lipsea din formaţie! Asta l-a îngrijorat. Nu şi-a ascuns însă bucuria când a văzut-o intrând după un timp, scuzându-se, asigurându-l că şi-a exersat programul singură, deci nu a rămas în urmă. Pus una peste alta, concertul a fost o reuşită care s-a comentat mult timp în comună. Pe Nicu nu l-a apropiat de oamenii satului doar muzica. Au mai fost ele şi alte întruniri, dar şi vânătoarea, unde a cunoscut un alt segment social – al oamenilor înstăriţi. Aşa s-a apropiat şi de doctorul Floareş, cu partide memorabile de vânătoare la Jibrieni… la raţe şi cocori… Frumoasă viaţă se ducea pe atunci la Bairamcea! În general, în toată Basarabia. Dar între timp, pe ascuns, un vierme apocaliptic bicefal – roşu şi verde, rodea tăcut din frumuseţea acestei vieţi. Într-una din zile, în magazinul mare al satului, i s-a adresat (puţin stânjenită fiindcă nu vorbea  bine româneşte), o doamnă care l-a felicitat pentru concert.

– La noi, îi spuse ea, flautul nu se cunoaşte. Avem numai instrumente cu corzi şi pianul. În familie ne ocupăm de muzică şi ne-ar face mare plăcere să ne vizitaţi într-o după-amiază. Dacă acceptaţi, vă va explica Serghei Fiodorovici (proprietarul magazinului) unde să veniţi.

Nicu a aflat că e vorba de familia Zelinski, fost funcţionar la bancă, actual rentier funciar. Astfel că, într-una din următoarele seri, cu cutia flautului sub braţ, pe la ora şase, el va bate în portiţa familiei Zelinski. Este primit cordial de însuşi domnul Zelinski şi condus într-un salonaş cochet. Imediat, în salon îşi face apariţia, întinzându-i mâna cu un suras jovial, Dora Nicolaievna. S-au instalat toţi trei, confortabil, pe nişte scaune în chip de fotoliu, pregătite în jurul unei măsuţe rotunde. S-a pornit o discuţie protocolară de bun venit, iar amfitrionii, oarecum stânjeniti pentru limba lor română mai săracă, se foloseau în dialog şi de cuvinte rusesti. Atmosfera era veselă şi prietenoasă. Rotind privirea în jur, Nicu a observat o pianină cu  partituri… langă ea câteva instrumente cu corzi…o masa extensibilă deasupra căreia atârna o lampă  cu abajur mare şi opalescent…câteva tablouri şi poze, totul aranjat cu grijă în nota aceea rurală. Discuţia a deviat pe teme de muzică. Apoi o femeie a adus samovarul, ceştile pentru ceai şi nişte prăjituri de casă. Era atmosfera clasică rusească. Nicu, deja familiarizat cu stilul local al băutului de ceai din farfurioară, zahăr cubic muşcat la un colţ (pricuşki), era stapân pe sine şi nedefazat. Iar asta a făcut impresie, desigur! În sfârşit a sosit şi momentul muzical, în care urma să se încerce o melodie cunoscută tuturor, cântată la flaut şi acompaniată la pian. Dora Nicolaievna se ridică fără niciun un cuvânt, iese şi revine însoţită de fiica ei, domnişoara şatenă cu ochii încercănaţi.

– Vitia e chitaristă, a cântat în concert, mi-a vorbit de talentul dumneavoastră, domnule notar. O să încercam un trio! Vitia, cu un zâmbet sublim, privindu-l în ochi, a înclinat uşor capul pe  umăr:

– Îmi pare bine că aţi venit la noi, e o favoare!

Pe Nicu l-a traversat o senzaţie stranie, un amestec de surpriză, uimire şi ascunsă bucurie, o senzaţie pe care nu a putut-o lămuri nici atunci şi nici altă dată. Niciodată.

– Încântat! a bâiguit el cu vocea sugrumată de emoţie.

Au căzut de acord să încerce o partitură pe care Nicu o cunoştea la perfecţie- „Romanţa în si bemol de Ceaicovski”, o piesă delicată şi sentimentală. El a aranjat la repezeală acompaniamentul. Dora Nicolaievna cânta foarte bine la pian, mai dificil a fost să facă intrările Vitiei cu chitara. Trioul a reuşit, Daniil Petrovici Zelinski i-a aplaudat cu vădită plăcere. Au mai încercat în seara aceea şi alte piese, mulţumiti şi încurajaţi, apoi şi-au promis întâlniri viitoare. Orele au trecut pe nesimţite, Nicu şi-a luat rămas bun întâi de la Vitia care s-a retras, apoi de la amfitrioni, cărora a trebuit să le promită că va reveni. În noaptea aceea nu a mai avut un somn odihnitor… Vizitele au continuat “în numele muzicii”. Vitea nu apărea în salon de fiecare dată, iar asta îl intrista pe Nicu, în schimb l-a cunoscut pe Oleg – fratele ei mai mare. Un lungan uscăţiv şi tăcut care, după sosirea lui Nicu, obişnuia să plece la foarte scurt timp. Nu ştia multe despre el, dar a aflat că făcuse şi el ceva studii neterminate la Odesa şi acuma se ocupa de treburile  Domnului Zelinski.

Pe la mijlocul lui septembrie, la Bairamcea se ţinea hramul bisericii, poate cea mai însemnată sărbătoare ortodoxă a bairamcenilor. Atunci se făceau întreceri sportive, trânte bulgăreşti, curse de căruţe cu cai, iarmaroc, carusel, marele bal al anului. Pentru concertul de seară, Nicu i-a propus Vitiei să pregătească duetul flaut-chitară „Barcarola din Povestirile lui Hoffman”, bijuterie muzicală de o rară frumuseţe, cunoscută de orice meloman de pe acest pământ. Aşa a început… Înserările prelungite, singuri în salon, duetul melodios al barcarolei, umorul lui Nicu şi râsul sonor al Vitiei, dar mai ales tăcerile, acele tăceri provocatoare… Vitea mai greşea un semiton în acord, poate voit. Atunci el se apropia luându-i degetul şi, cu o apăsare delicată, îl aşeza în spaţiul corect al grifului. Apăsarea se prelungea până se auzea dezlipirea buzelor în magicul ei zâmbet nevăzut. Amândoi simţeau efluviile dragostei pure care se infiripa nestăpânită. Aceste momente dulci s-au repetat în salon, dar şi în micul părculeţ cu trandafiri. Nicu, chiar şi pe întuneric, ştia întotdeauna când Vitia zâmbeşte! Iubirea lor platonică înflorea, iar barcarola s-a pregătit pentru concert.

Într-o dimineaţă, la primărie s-au oprit un automobil şi un camion cu prelată militară. Au intrat în birou trei civili şi un ofiţer. S-au prezentat:”procurorul cu agenţii de siguranţă”. Scurt. Se convoacă şeful de post, directorul şcolii şi primarul! Cursurile se suspendă, se aduc pentru anchetă, în stare de arest, la şcoală, următorii locuitori: o listă de şaptesprezece persoane suspectate de colaborare cu bolşevicii din Ucraina. Nicu citeşte lista şi, stupafiat, îi găseste printre ceilalţi tineri cunoscuţi, pe fraţii Zelinski. Disperare! A încercat să intervină la procuror, acesta- tip sec şi suspicios- îi răspunde:

– Ancheta va stabili, domnule notar. Știu, vă recomand sa fiţi mai rezervat şi atent cu ei, sunt periculoşi!

Într-o oră au fost aduşi la şcoală aproape toţi, iar câţiva scăpaseră, nefiind de găsit. Se instrumentează o anchetă secretă în urma căreia Vitea şi încă o fată au fost eliberate, dar Oleg şi restul urcaţi în camion, într-o direcţie necunoscută. S-a agitat toată comuna. Nimeni nu ştia nimic exact, circulau tot felul de zvonuri: ca ar fi fost executaţi, că ar fi duşi peste Prut şi închişi la Chişinău… Coşmar! Nicu nu ştia ce să facă, era fericit că Vitea lui a scăpat, dar îi sunau în urechi vorbele tăioase ale procurorului. După câteva zile, îşi ia inima în dinţi şi bate la portiţa Zelinskilor. Doamna Zelinski îl întampină rece.

– Vitea nu-i acasă, e plecată la Tighina, are probleme de sănătate. O aude suspinând.

– Suntem tare supăraţi, mare păcat, domnule notar, vă rugăm să ne scuzaţi!

A înţeles cu durere că, pentru el, casa Zelinski este definitiv încuiată. Aşa s-a terminat. Aşa s-au terminat toate: hramul bisericii, concertele, barcarola, vânătorile, serile de vis… Vitea după care tânjea… toate s-au prefăcut în amintire.

La îndemnul prefectului Stratan, cu acelaşi geamantan şi, în inimă cu o dragoste neîmplinită pe care – cu obidă – o va purta toată viaţa, Nicu s-a transferat notar la Arciz.

După alţi aproape doi ani este transferat la Tatar-Bunar, o comuna în care, cu ceva timp în urmă, avusese loc o „revoltă ţărănească” provocată de bolşevici. Soldată cu multe asasinate şi potolită cu vărsare de sânge de armata româna. Notar fiind, Nicu şi-a îndeplinit cu conştiinciozitate atribuţiunile, câştigase multă experienţă. În atmosfera aceea iritată, datorita felului său de a fi, a fost imediat agreat. Dar el nu mai era acelaşi cu tânărul de la Bairamcea. Acolo se stinsese o parte a vieţii sale. La noua primărie întâlneşte o funcţionară tânără şi energică, frumoasă foc, care îi aducea actele la semnat. Maria Sararinski – Maria Mironovna. Rapid orientată, l-a bine dispus cu glumiţele ei şi, după vreo cincizeci de semnături şi l-a făcut soţ. Marusia i-a orânduit viaţa, l-a introdus în societate, iar  flautul şi-a făcut din nou  datoria. După un an, Marusia i-a dăruit un băieţel, au agonisit împreuna mobilă şi alte lucruri gospodăreşti, apoi au hotărât să se mute la Primăria din Ciişia. În această comună eu – Alexandru Chiran – l-am cunoscut pe marele meu prieten, Nicu. A dat norocul peste mine pentru că, de cum am simţit că exist, el mi-a fost mereu aproape, s-a jucat, mi-a povestit, mi-a cântat şi m-a vrăjit. Prin el am cunoscut lumea basmelor apoi, treptat, şi cea reală, mi-a povestit copilăria lui pe care aş fi vrut s-o traiesc şi eu, cum a învăţat flautul, mi-a povestit războiul cu ororile lui… mă făcea să râd sau să plâng, pentru că Nicu era un vrăjitor. Mai presus de toate, m-a învățat MUZICA al cărei farmec l-a sădit cu răbdare, pe viaţă, în toată fiinţa mea.

În serile cântate stăteam neclintit lângă el, îl ascultam iar el, printre melodii, îmi povestea despre compozitori, mari instrumentişti, îmi explica teoriile artei: note, game, arpegii… Într-un cuvânt m-a introdus în lumea ei. Și, tot aşa, țin minte când, pe la paisprezece ani, într-o seară de vară în timp ce cânta, eu – ameţit – urmăream zborul zăpăcitor al liliecilor din turla bisericii vecine. Eram singuri şi mi-a povestit molcom, duios, povestea dragostei sale din Bairamcea. După aproape un an, Oleg şi ceilalti s-au întors din Chişinău, iarna a disparut în Ucraina, Vitia s-a stins de tuberculoză, Zelinski si alţi “chiaburi” deportaţi în Siberia… dezastru. La vârsta aceea începusem să simt ceva dureros, dar nedefinit. Revin la traiul în Basarabia, armonios și liniştit, care s-a curmat atunci când viermele cu capul roşu a muşcat, iar Nicu şi ai săi s-au refugiat. După un an, a muşcat şi falca verde – războiul. S-au reîntors în urma frontului dar, după trei ani au fugit din nou şi nimic n-a mai fost ca înainte. Au trecut ani.

La Arad, vara, într-o după-amiază de duminică am rămas doar eu cu Nicu pe veranda casei. Poveştile s-au legat, trecut, prezent şi viitor. Poveştile s-au legat. Țin minte cum, cu glasul lui domol, el m-a sfatuit:

– Daca se va ivi prilejul, să nu intri în politică! E o hazna ordinară! Și, să mai ştii ceva de la mine, niciodată să nu bagi mâna în banii statului, nu vei fi bogat, dar vei dormi liniştit.

Multe am mai vorbit. Se înserase şi nu m-am dus la cinematograf. M-a cuprins un dor nebun de locurile de acolo şi de vremurile de atunci.

– N-ai mai cântat de mult, nu încerci acum? I-am zis eu, aşa într-o doară.

S-a ridicat oftând şi a revenit cu cutia din care a scos cele trei piese ale flautului, uscate de nefolosinţă. După ce a umezit îmbinările, le-a articulat, a dus flautul la buze exersând arpegiul celor patru octave, dupa care a urmat repertoriul ştiut. Mi-a cântat numai mie bucăţile alese: Mendelssohn, Ceaicovski, Boccherini, Dvorac si toate acelea care ştia că îmi plac.

Obosit, cu respiraţia accelerată de efort, se odihnea cu flautul pe genunchi. După un timp, i-am amintit de „Barcarola”. A tras aerul adânc în piept, iar flautul a răsunat dumnezeieşte. Cu ochii închisi şi sprâncenele uşor încruntate, cânta pentru el şi lumea lui îndepărtată.

În întuneric eu, de nouăsprezece ani şi îndrăgostit, înfiorat de dor, am auzit clar zâmbetul Vitiei şi fâlfâitul bezmetic al liliecilor din turla bisericii care nu se mai zărea nicăieri.