Atacul de panică

Mulți cititori mi-au cerut un articol despre atacul de panică, iar problema nu-i deloc rară.

Am să vă dezvălui câteva idei simple despre atacurile de panică, atât cât să vă puteți dumiri „en gros”, cum s-ar zice.

Până la a se diagnostica corect niște atacuri de panică drept atacuri de panică, de obicei (inițial) survine bâjbâiala. Unde eufemismul „bâjbâială” este fix diferența dintre ceea ce zic tratatele/oamenii de știință și cât de rău ți-e ție, de fapt. Că ție, când „simți că mori” dar nu mori, ți-i chiar tot aia dacă noi rostim „n-ai nimic”, „distonie neurovegetativă”, „tulburare anxioasă recurentă”, „atac de panică”, „lipsă de calciu” sau te miri ce alte cuvinte frumoase de doctori.

De aceea e bine să știm că atacul de panică este un diagnostic de excludere.

Omului îi e rău, rău tare, simptome cameleonice, (nu-s doi bolnavi la fel!), dar oricât ai căuta examinând clinic: apăsând, palpând, ascultând, plus investigații complexe, NU GĂSEȘTI O CAUZĂ ORGANICĂ. Nu EKG modificat, nu ecografie de cord modificată, nu tiroidă bolnavă, nu minerale date peste cap, nu tomografii cu defecțiuni la creier, nu… nimic OBIECTIV. Doar povestea pacientului. Spaima din priviri, starea lui de rău, frica de moarte, sufocarea, anxietatea, palpitațiile, transpirațiile, inima care bate în urechi, vuietul din cap, insomnia, îngrijorarea etc…

Nevoia de a investiga corect, de a căuta o cauză, este în primul rând a medicului care NU poate eticheta drept „atac de panică” niște simptome severe, fără să se asigure întâi că nu e ceva mai rău dedesubt.

Dar apoi, în a doua etapă, chiar dacă medicul s-a asigurat că e atac de panică și nu infarct de miocard sau disecție acută de aortă sau edem pulmonar acut sau cine mai știe ce catastrofă, bolnavul va accepta târziu și greu acest adevăr. Va tinde să solicite și să facă analize peste analize, de la o vreme chiar stupide, iar apoi să schimbe medicii ca pe ciorapi. Fie sperând că următorul va găsi ceva mai concret, fie fiindcă primul nu mai acceptă suita de solicitări ale bolnavului.

Odată diagnosticate CORECT atacurile de panică, ce vă sfătuiesc să NU faceți:

–Să NU apelați periodic la 112 și la urgențele spitalelor când deja aveți acest diagnostic stabilit de un medic, iar simptomele se repetă. De ce?

1.Fiindcă medicul de la urgențe, care nu îți cunoaște nici trecutul nici investigațiile, e în clinci. Și fie te pasează, fie te încurcă. Logic, el NU ARE CUM să diagnosticheze corect un atac de panică în zece minute, la urgențe, printre alți zece bolnavi disperați și douăzeci de aparținători care proptesc nervoși pereții de pe hol și amenință cu PROTV-ul că așteaptă prea mult.

2.Fiindcă atacul de panică poate fi întreținut (chiar agravat) de stresul halatului alb, al coridoarelor spitalului, al așteptării, al marasmului din sistem. Numai rău vă poate face asta, nimic bine!

–Să NU băgați în voi vitamine și calciu cu lopata, la sfatul vecinei care vă spune că “aveți lipsă de calciu”, fiindcă așa a avut și ea și ce fain se simte cu B-uri și calciu pe venă.

Ahh, încă ceva. Nu uita! Atacul de panică nu are o cauză externă evidentă. Nu este o reacție la stres: doliu acut, o veste sfâșietoare, conflict intrafamilial sever, pierderea locului de muncă, starea de după o beție etc. Dezordinile psihice și fizice după lovituri severe ale vieții NU SUNT ATACURI DE PANICĂ, ci cum le-am spus, sunt REACȚII. Au o cauză. O caracteristică a atacului de panică e că el apare de nicăieri, nu știi nici când vine, nici când pleacă și inițial poate seamăna cu multe boli grave, de aceea e atât de parșiv.

 –Să NU schimbați medicul, pe cât posibil. Să mențineți același medic în care să credeți și care deja vă știe bine. Eu propun în primul rând medicul de familie. Ideal ar fi să obțineți acceptul lui să-l sunați/sau măcar SMS când începe criza. În formele ușoare ale bolii, simpla discuție telefonică cu medicul care te cunoaște dumnezeiește, poate face minuni.

–Să NU refuzați ajutorul profesioniștilor în probleme psihice: psihologul și psihiatrul. Împreună veți găsi și soluții NEmedicamentoase