O ardeleancă la Bucale

Mulţi mulţi ani în urmă, ajung eu – o ardeleancă la Bucale – pe la un şase dimineaţa-n Gara de Nord Bucureşti, cu Rapidul de Arad.

Anul patru de facultate, mă transferam de la ţâţa molcomă a mamei, la sudişti. Ioai. Trag eu după mine valizele, ies printre coloanele uriaşe, mă simt străină şi ruptă de film, dar musai să-mi cumpăr bilet de  autobuz. N-aveam pe-atunci card, maşină, „fani”, sau bani de taxi.

Prima gheretă cu bilete ceauşiste care-mi iese-n cale, are afişat clar, mare, pe vitrină aşa: ”Vindem tichete şi bilete”.

Eu novice, nu mă-ntreb de ce tichete “ȘI” bilete. Adică nu pricep că bilete e una, iar tichete e alta, ci pun semnul egal între, zicându-mi:

-Noa. Bilet= ticket. (Engleză ştiam de-acas`). Adică, îmi spun, o hi tot aia!

Deci mă aşez cuminte la coadă.

Înaintăm rapid, ajung la semicercul gol al sticlei care mă despărţea de vânzătoare şi ciripesc ardeleneşte că vreau un tichet. Îmi întinde un noian dă bilete. Horror. Eu sugerez amabil că doresc doar UN tichet. UNUL! Ea se înfurie, în urma mea coada creşte agresiv. Vânzătoarea îmi urlă cu accent tipic sudist, străin mie:

-Tichete, duduie, e când e zece. Și bilete e când e unul! Ce Dumnezeu… punctează ea evidenţa oricărui bucureştean nativ, chiar analfabet. Îmi spune ceva ce ştia orice bou de pe-acolo, numai eu nu.

Afară frig şi beznă. Ce puii mei caut eu aici?

Vleau la maaamaaa, chiar dacă „de mama plus tata fugind”, eream acolo.

În mine se amestecă umilinţa cum că Mitica zbiară la ardeleanca bleagă, flash-ul culturii mele/versus cultura „dânşii” care mă face troacă de porci la şase dimineaţa-n capitală, deci în fracţiuni de secundă am de ales între: a tăcea umil ca ţăranul înainte de 1907, a înjura ca la noi în Ardeal cu pulă – pizdă zise pe șleau, sau variante… Aleg rapid „variante”.

Repet, în spatele meu coada se lungise nesimţit. În faţă la semicerc, Mitica mă umilise-n plen, deci rostesc cu accent ardelenesc supralicitat:

-Apu` mi-ţ ierta domnucă! Io-z dân Ardeal şi la noi un „tichit”, deci un belet, e numa unu`! Aşe-i pe la noi. Dacă la voi îi zece, io tăt unu vreu, rogu-te!

Cei de lângă mine se pun pe râs zgomotos, doamna de la ghişeu râde brusc şi ea, după o scurtă latenţă-n procesarea informaţiei. Probabil mamă dă familie prin Vatra Luminoasă, sătulă de slujbă, de Ceauşescu, de frig şi de viaţă, reușisem s-o distrez.

Eu însă reţin pe veci că tichet e când e zece. Și bilet e când e unul. Și iac- aşa intru apoteotic în viața reală, în leagănul bucureștean care mă va legăna blând, în felul lui, încă trei ani de-aici încolo.