Andrei Ţigănaş – Ca să nu mor bou nici eu

Despre vocaţia intelectuală (text din 23 iulie 2011)

Alexandru Dragomir- omul (dar nu) şi opera

 Zilele trecute am urmărit la televizor o emisiune moderată de Horia Patapievici la care participase Gabriel Liiceanu ca invitat. Dezbaterea TV avea ca obiect analiza vieţii şi a operei unui filosof pe numele său Alexandru Dragomir. Personajul este mai puţin cunoscut în spaţiul public. A murit în 2002 şi, câtă vreme a trăit, nu a publicat nimic. Era zălăuan şi, la fel ca mine, şi-a consumat studenţia (de fapt numai o parte din ea) în mediul universitar clujean. Diferenţa o face faptul că parcursul acestui om a fost cu adevărat spectaculos iar dramele care i-au marcat existenţa au avut proporţii considerabile. Pasionat de filosofie, Dragomir ajunge în Germania la absolvirea facultăţii unde devine, în 1941, mare atenţie… doctorandul lui Heidegger (făcuse în prealabil, tot în Germania, la Breslau, cursuri de germană, latină şi greacă pentru a fi demn de cel ce avea să îi devină maestru).

Din păcate Dragomir, un tânăr promiţător, nu reuşeşte să  încheie proiectul vieţii sale, care ar fi urmat să-i deschidă varii perspective şi să-l ridice sau să-l valideze ca filosof, ca gânditor, ca om de cultură. Este chemat înapoi în România pentru război şi, ulterior, regimul comunist îl „sechestrează” în ţară şi-i taie din faşă orice şansă de a mai reuşi. Până la moarte, Dragomir are o existenţă mediocră, practicând diverse profesii modeste, toate sub nivelul şi consistenţa sa intelectuală. Totuşi, el îşi găseşte în fiecare zi din trista şi eşuata lui viaţă -seara, cu precădere- prilejul de a scrie. A scris zilnic gânduri, idei, percepţii despre viaţă, existenţă dar toate fără nici o dorinţă de a publica, de a comunica ceva „maselor” sau „celor mulţi”. A scris pe caiete, carneţele, foi cu pătrăţele şi postit-uri însă fără intenţia de a-şi închega totul într-o operă.  Au fost doar „exerciţii de gândire solitară”.

Să nu mor bou

Întrebat după Revoluţie de ce scrie „anapoda” şi nu publică, de ce nu se „dăruie” posterităţii, de ce depune un astfel de efort fără o finalitate precisă, el a răspuns în simplitatea şi deopotrivă complexitatea sa: „nu vreau să mor bou”. Aşadar, toate cele gândite şi scrise erau, pentu Dragomir, un prilej de a înţelege sincer lumea şi de a-şi asuma statutul de fiinţă raţională, în detrimentul celui de „bou”. El nu dorea decât să înţeleagă astfel încât, în ziua morţii, să nu se simtă… un bou. Aşadar, nu l-a interesat să se expună, să se etaleze, manifeste ci doar… să (se) descopere: pentru el, pentru fericirea lui, pentru liniştea şi împăcarea lui.

Ce e un intelectual?

Pornind de aici, am încercat o noapte întreagă să-mi răspund la o întrebare banală tot aşa, ca să nu mor bou: ce este un intelectual? Care sunt ingredientele care descoperă sau identifică, în cazul unei persoane, existenţa sau lipsa unei vocaţii intelectuale? 

Cursurile de management pe care le-am facut în facultate pornesc de la definirea conceptului de competenţă. Un om bine instruit teoretic într-o meserie precum cea de învăţător, de exemplu, poate fi considerat un om competent? Cu siguranţă nu, în absenţa unei înclinaţii native spre o astfel de meserie. Un om instruit şi înclinat să fie învăţător este automat competent? Răspunsul este da, dar numai cu condiţia ca respectivul să deţină şi un rodaj, deci să aibă experienţă. Asta aviz universităţilor care susţin cu emfază că pot să le ofere studenţilor competenţe în diverse domenii doar prin pregătirea de la curs, seminarii şi stagii de practică, dar în lipsa experienţei profesionale reale. Aşadar triada formare- înclinaţie nativă- experienţă este cea care alcătuieşte competenţa unui om într-un domeniu sau altul.

Eu cred că paralela asta se poate face şi în definirea intelectualului. A fi un bun depozitar de informaţii, apt să citezi oricând la pagină din Seneca, Leibniz şi Wittgenstein, este automat o garanţie că posezi vocaţie intelectuală? Eu cred că nu, atâta vreme cât îţi lipseşte inteligenţa şi acea componentă nativă din zona corticală care să te ajute să jonglezi cu elementele propriei tale cunoaşteri. Am întâlnit câţiva oameni de o inteligenţă debordantă şi de o cunoaştere pe măsură. I-am simţit, văzut şi perceput, ca pe nişte intelectuali? Vă spun sincer, nu. De ce? Pentru că le mai lipsea un element care să compună triada perfectă a vocaţiei intelectuale: profunzimea spiritului. Sufletul, din păcate, este prea uşor scos din ecuaţia definirii intelectualului. Mă refer la capacitatea unui om de a emite o idee nu doar din cunoaştere sau înţelegere ci şi din credinţă, deoarece el este mânat de valori care-i conferă existenţa interioară profundă. De aceea, eu cred că triada corectă a vocaţiei intelectuale este cunoaştere(instrucţie)-gândire(inteligenţă)-trăire(suflet, emoţie).

Aşadar, încep să mă întreb dacă nu cumva termenul de intelectual este prost gândit, pentru că el nu face altceva decât să limiteze universul interior al unui om la zona sa corticală (intelect). Eu cred că gândirea şi vocaţia culturală a unui om, ca să fie completă, ar trebui să facă un popas şi în zona toracică unde se prezumează că sufletul ar exista în deplină armonie cu bătăile inimii şi respiraţia adâncă a plămânilor.

Pentru mine Dragomir- deşi abia acum urmează să-l citesc(opera i s-a  publicat postum, culeasă fiind din caiete şi foi) este un intelectual.  Are toate cele trei elemente care îl desenează în acest spirit. Lor li se mai adaugă o trăsătură care i-a dat nobleţe: simplitatea.

El chiar nu a murit bou.

Andrei Ţigănaş