Alcoolismul, boala psihică, tratamentul și dreptul la libertate

Bolnavul psihic, alcoolicul, dependentul de drog…

Oameni cu mari probleme, unde familia, prietenii, colegii de muncă văd clar că ceva nu-i bine, că acești oameni își fac rău inițial lor înșiși, apoi și celor din jur, dar ei nu acceptă că au nevoie de ajutor. De dezintoxicare, de psiholog, de psihiatru etc.

M-au întrebat cititori în privat, descriind cazuri din familie, m-au întrebat ce-i de făcut, iar răspunsul meu e greu. Delicat. Îl scriu tastând pe lamă de cuțit.

Pot CATEGORIC să vă zic că acel medicament pe care să-l bagi în mâncarea alcoolicului ca să se lase de băut, NU există. Că avalanșa de produse naturale care, vezi Doamne, te fac din alcoolic omul fain care ai fost înaintea dependenței, iar nu există. Că, unui adult care trăiește din beție în beție și se pișă pe el, dacă nu fură și nu bate, nu-i poți impune să trăiască așa cum vrei tu. Nici 112 nu poate și nici Poliția. Că nu poți trata un bolnav psihic în afara voinței lui și așa ajungem la cea mai delicată parte a poveștii: dreptul omului la libertate, la a-și decide propria soartă. Atât în cazul tău, care suferi pentru (sau din pricina) celui bolnav, dar și în cazul lui. Așadar, suferința care „se ia în calcul” în cazul tău, e doar cea FIZICĂ. Cea psihologică nu găsește ecou în lege și în soluții.

Câtă vreme un bolnav psihic nu face rău fizic în jur, (dar rău-rău! nu că te înjură, sau strigă prin casă), nu-l poți sălta cu salvarea, nu-l poți lega și băga la spital. Oricât ar delira și oricât de departe de realitate ar fi mintea lui, nu-l poți forța să se trateze.

Câtă vreme un alcoolic nu-i agresiv, nu-i un pericol (dovedibil prin fapte violente DEJA produse, nicidecum la presupunerea noastră că „ar putea să”), nu-l poți izola, închide, nici obliga să se trateze. Chiar dacă tu – soție/soț, mamă/tată, fiică/fiu, bunică/bunic te distrugi văzându-i celui drag degraderea fizică și socială, vezi că-i dat afară de la lucru, că face pe el, că doarme la pragul blocului. Cu toate astea, NU îl poți interna cu forța.

Povestea e frecventă. O știu. Este o cruce purtată de destui aparținători, am fost întrebată și ca medic de familie, și ca prieten uneori, chiar ca rudă, dar nu am avut soluții simple, imediate. Mi-am început discursul, din păcate, cu “Nasol. Nasol tare, va fi extrem de greu!”.

N-am în experiența profesională nici un caz de dependență de drog (în afara alcoolului). Doar experiența bolii psihice fluctuante, cu pauze minunate între crize și experiența dependenței de alcool.

La capitolul alcool, am rare reușite, în ciuda preocupării și a implicării. Nu mai mult de patru în douăzeci de ani, când am deturnat spre normalitate, din zăcut în șanț beat/pișat pe el, cam patru oameni care, la un moment dat, au acceptat, (AU ACCEPTAT EI, zic!!) internarea la psihiatrie, pentru ajutor. Niciodată n-am realizat nimic, coalizând cu familiile disperate și fără vrerea împricinatului. Cum că „să-i băgăm ceva în ceai sau în supă”.

La externarea celor patru (poate cinci?), i-am ținut aproape, discuții multe, ca să evit recidiva. N-au mai băut 5, 10, chiar 15 ani, și absolut fiecare dintre aceștia, după enorm de multă vreme, a mai luat un pahar crezând că-i vindecat și că-și poate permite „să se simtă bine” din când în când, gustând alcool. Și ABSOLUT toți, fără excepție, au revenit de unde plecaseră cu 5,10,15 ani în urmă. Rapid, în câteva zile, chiar de la primul pahar „de probă”, au reajuns la beție pulbere, apoi rușinea de ce-au făcut, apoi au băut ca să uite rușinea, apoi disperarea că au ratat totul, urmată de alt băut ca să uite. Iar apoi, am luat totul de la capăt, împreună.

Ce vă sfătuiesc să NU faceți, voi familia. Fiindcă e inutil, vă încarcă pe voi fără rost și taie (garantat!!) orice crenguță palidă de cooperare cu cel drag ție, bolnav psihic grav, sau dependent.

Nu cicăli fără pauză: De ce bei? Am zis să nu bei! Nu vezi cum arăți când bei? fiindcă sunt fără efect, ba mai și îndârjesc. Caută o breșă, o discuție calmă, argumentată, când e treaz/lucid.

Nu-i da dialogului un ton diriginte- elev, de sus în jos, sever și didactic. Pierzi contactul psihologic intim cu interlocutorul. Acești oameni acceptă mai ușor parteneriate cu cei „de teapa” lor, cu „imperfecți”. Ei nu de lecții au nevoie, ci de AJUTOR.

Pune-l pe el în centrul atenției. Cald, empatic. Fă-l să vadă că vorbești de dragul LUI, nu fiindcă te distruge, sau a distrus copiii, sau că lumea vorbește, sau că ți-e rușine. Fă să fie DESPRE EL, nu despre tine/voi și răul DEJA făcut.

Evită acuzarea, reproșul, șantajul afectiv, umilirea. „Dacă nu te internezi… atunci…” Fă-o invers. Ce beneficii va avea EL, dacă cooperează.

Nu pedala pe slăbiciunea ei/lui de caracter, pe lipsa voinței, pe neseriozitate, minciună. Dimpotrivă. Admite că e o boală ca orice boală, cu nimic mai rușinoasă decât un fibrom uterin sau o sinuzită frontală, bașca un sifilis oral și că, boală fiind, nu a depins de el. Că nu-i el vinovat, dar că deja  e nevoie de medici. Simpla abordare că el nu-i vinovat, face uneori minuni!

Încercați așa cum zic eu. Poate vă reușește… Sper. Iar dacă nu vă reușește, nu voi sunteți vinovați! Zâmbesc. Asta ca să mențin aceeași măsură a lucrurilor.