Podologie și vulnologie cu dr. Ana Șestacova Brașov

În parcare, noaptea, ca mafioții!

Întâlnirea urma să aibă loc în parcarea din fața cabinetului meu din comuna Beliu, la ora 6, 30.

Era beznă, nici țipenie pe străzi.

Înaintăm lent prin Beliu, consortul Eugen la volan.

Ne străduim să ajungem cum promisesem, la 6,27, așa că la 6,23 poposim în parcare. Dar colegul meu, dr. Adi Roșu, medic de familie în comuna Hidișel județul Bihor, deja era acolo. Staționa. Îi  zăresc de la distanță numărul de Bihor. Farurile lui luminau ușa policlinicii mele din Beliu.

Deschidem concomitent portierele, ieșim, ne îmbrățișăm strâns, facem un transfer rapid de pachete/bagaje, apoi urc în mașina lui dr. Roșu. El la volan desigur, eu pasager în față. Îi fac semn cu mâna lui Eugen, și pornim.

Eeei? V-am făcut curioși? Ați dori să aflați unde și de ce am luat-o la drum la șase dimineața, pe întuneric?

Hai să vă povestesc!

Povestesc, fiindcă îmi doresc să arăt și fațeta frumoasă a acestei Românii, hulite mai mult decât admirate de chiar locuitorii ei.

E o istorioară cu doctori. Alta decât despre șpăgile, dezinteresul, meschinăria sau abuzurile lor.

Adi Roșu și cu mine ne știm de mult, suntem – hai să zicem – „colegi mai apropiați decât bună ziua-bună ziua”, dar nu prieteni la cataramă. Avem, fiecare în parte, mulți astfel de alți „colegi-prieteni” cu care ținem legătura, ne vizităm reciproc cabinetele, ne vindem ponturi, ne copiem idei de mobilier interior. Ne dezvoltăm, sfătuindu-ne la investiții: analize, ecografii, EKG, mică chirurgie, terapie LASER, spirometru…

Suntem medicii de familie români care au făcut mai mult, (mult mai mult!) decât o mașinărie morbidă de trimiteri și rețete compensate, redactate în lehamite.

Și țara-i plină de colegi ca noi, doar că această parte nu e promovată la știri. Adi Roșu și cu mine suntem, ambii, medici de familie la țară, modelul medicului locuitor (cu familia), în comună. De aceea vorbim aceeași limbă. În ambele situații am construit un raport excelent cu autoritățile locale, care azi ne sunt partenere în dezvoltare, ne susțin și se mândresc cu noi. Nu a fost așa din prima zi. Nu. Dar anii mulți mulți de prezență a noastră în sat, deceniile de tenacitate, diplomație, au întors cartea câștigătoare în pot.

Ei bine, aceasta a fost introducerea mea. Răspuns la întrebarea CINE?

Vine cuprinsul. UNDE și DE CE?

Fiindcă și până acum ne spuseserăm unul altuia ce idei de dezvoltare avem, a fost obligatoriu să-i descriu lui Adi cum, de peste un an, eu am început o pregătire la Brașov – de la cursuri elaborate, via aparatură și consumabile în care am investit, privind o valență goală pe piața serviciilor medicale românești- ÎNGRIJIREA MEDICALĂ A PICIORULUI.

SPECIALIZAREA în picior, pe felia noastră.

De la unghia bolnavă masacrată între profesioniști (care nu alcătuiesc o echipă armonică), via circulația arteriovenoasă, până la „piciorul diabetic” plimbat păgubos prin sistem, de colo colo. Și ne mirăm apoi că l-am ratat. Că trebuie amputat.

Dr. Ana Șestacova Brașov  și podologia din România

Totul a pornit de la dr. Ana Șestacova, tot medic de  familie, tor rural ca noi, dar în județul Brașov. Care Ana Șestacova, rusoaică fiind la origini, a venit în țară purtând cu sine pregătire practică și aplecare profesională pe ÎNGRIJIREA ȘI TRATAMENTUL PICIORULUI.

Colega noastră știa, de ani mulți, ceva noi nu știam. Știa ce să facă cu o unghie încarnată, cu o unghie bolnavă, groasă și galbenă și distorsionată, cu un puroi care răsare de sub ojă, cu veruca din talpă, cu ciuperca dintre degete. Știa ce să facă cu bătătura aia ucigătoare care îți strică zilele, cu pernuța umflată a piciorului, cu crăpăturile suprainfectate din călcâie.

Atunci când m-am apropiat de Ana, era februarie 2023, ger, șoselele cu polei, eu derutată. Nu-mi era clar (încă) dacă vreau să pornesc pe drumul piciorului bolnav, dacă investiția în cursuri, aparatură și materiale e justificată și recuperabilă, mai pe scurt fie spus – nu știam dacă merită, dacă am să pot, dacă „să mă bag”.

Posturile TV vuiau că pe șosele se stă înzăpezit cu orele și lumea-i disperată și că iarna nu-i ca vara.

Mă decid să pornesc la drum. Voiam musai să văd ce știe să facă rusoaica. Mai ales că și eu am ascendență rusă, bunicii&părinții refugiați din Basarabia în România, în timpul războiului. Zâmbesc. Fiindcă la faza asta, ca și când ai rosti cuvântul otrăvitor „podologie”, despre basarabeni, ruși, români, ucraineni, mai bine îți ții gura, decât să pici în capcane.

Am pornit așadar, nici măcar convinsă de 100% atunci, în februarie 2023, să știți!

Chiar simțeam ceva gen “ce are ea și nu am eu”.

Iar odată ajunsă la Brașov, ascultând-o, urmărind cazurile ei, filmări, poze, am fost nevoită să recunosc că da. DA! Ea ARE ceva ce nu am eu. Că știe lucruri despre care n-am habar. Eu până și anatomia unghiei o uitasem din facultate! Abia mă dezmeticeam, la prima întâlnire (ințial informală), să-mi amintesc ce-i aia matrice, sculcus, pat unghial, eponichium, onicogrifoză. Crezusem că-i treaba pedichiuristelor, sau a dermatologilor, a chirurgilor, a oricui altcuiva decât mine. Când, de fapt, ESTE TREABA MEA de medic de familie.

Un sentiment asemănător îl trăisem și cu un alt coleg medic de familie din județul Arad, tot rus la origini, dr. Conovalciuc, osteopat. Urmărindu-l ce face, a trebuit să recunosc:

– DA, face ceva ce eu nu-s în stare. Și face BINE! ȘTIE ce eu nu știu.

Nu mă întrebați de ce am ales să învăț să fac ce știe Ana, și nu Victor Conovalciuc.

Am optat să mă dezvolt cu îngrijirea MEDICALĂ a piciorului, în defavoarea osteopatiei. Chit că ambele erau tentante.

Unul dintre motive a fost și acela că Ana era dispusă să alcătuiască cursuri, o catedră practic, iar pentru osteopatie, ar fi trebuit să apelez la alți mentori decât medicul care o practica în zona mea.

Bon.

Suntem la faza la care pot acumula informație și mentorat într-o activitate de care românii au o URIAȘĂ nevoie, asta-i clar.

Pot învăța cum să-i vindec.

Pot investi (deloc modic!) în necesarul de scule și materiale, dar HOP. STAI. Nu pleca! Trăiesc într-o țară în care această activitate nu-i ferm definită, limita curiculei mele e ambiguă pe alocuri, iar eu știu din experiență că medicul de familie român „față cu controlorii sau asiguratorii” e ca-n bancul cu șepcuța. Pe orice ureche și-ar pune iepurașul șepcuța, tot e violat la urmă de lup. Dacă stai a luda la cabinet și numa` scrii trimiteri, de ce nu prestezi. Dacă prestezi, cu ce drept prestezi. Dacă negociezi dreptul prestator,  în ce măsură îndeplinești la cabinet condițiile puilor mei. Dacă le-ai îndeplinit, cum taxezi, pe cine și cât. Și ce cod CAEN. Și cum te definești. Și apoi intri în mocirlăăă… iui.

Dar a trecut peste un an de când am pornit spre Brașov patinând pe polei și temându-mă că zăpada mă va opri la poalele Tâmpei. Un an în care, de la o idee țesută pe priceperea, experiența URIAȘĂ și pregătirea profesională a Anei Șestacova, s-au format mai multe generații de medici de familie care tratează picior. Faptul că am fost mulți, acoperind peste jumătate din județele țării, a ajutat coagularea noastră LEGALĂ, sub forma “Asociației de Podologie și Vulnologie” nou înființate și trecute prin justiție. Adică suntem acum beton și din punctul legal de vedere, cu armata de avocați în spate. Altminteri, remarcați că nu am îndrăznit (în acest text) să-i zic activității pe care o practic (deja cu rezultate uluitoare!), PODOLOGIE sau PODIATRIE. Sunt cuvinte – măr otrăvit. Noroc cu coagularea noastră, cu forța grupului asociat, că justiția deja îmi permite să definesc timid ce lucrez… „podologie și vulnologie”.

Iată ce știu să fac acum, oricum am defini asta. Așa vine omul, așa pleacă de la mine, eu medic de familie. Na ziceți-i cum doriți. (Emoticon zâmbet…) Ziceți-i „piciorologie”, „unghiologie”, dacă pe podologie e război.

Podologia e cu piciorul, în schimb vulnologia NU-i cu vulva. 

Intermezzo liric. Dragul meu prieten, scriitorul Radu Țuculescu, vorbim la telefon.

Eu:

-Mă îndrept spre Brașov la un curs de vulnologie.

Îi simt ezitarea. Tace încurcat. Îl știu de ani mulți.

-Nu, Radu, vulnologia nu-i cu vulva, e abilitatea rezolvării rănilor grele, vechi, cronice.

-Ahaaa, că nu pricepeam. Noa să știi că pe asta o bag chiar acum în romanul la care lucrez!

…………….

Uite ce știu face acum, oricum am numi-o!

Revenim la ora 6,30 – dr. Adi Roșu și cu mine, pornind la drum.

Revenim, fiindcă unul dintre apanajele discursului de calitate e să închizi paranteza deschisă. De fiecare dată. Oricât de târziu, dar s-o închizi. Fără excepție.

După ce eu am încheiat primul curs complet – cu Ana – de podologie-vulnologie-mici noțiuni de cosmetică, i-am zis și lui Adi ce fac la Brașov. Iar el s-a înscris ca să specializeze pe picior,  fix ca mine. Drumul împreună urma să ne ducă (și ne-a dus!) la Brașov și Feldioara, să vizităm cabinetele dr. Șestacova și să asistăm la câteva tehnici pe care le însușiserăm teoretic, dar nu le-am exersat. Urmau 48 de ore de știință și practică, grele, lungi și superbe.

V-am spus de ce ne-am întâlnit.

Vă așteptăm, pe colegii medici de familie, să veniți lângă noi întru vindecarea MEDICALĂ INTEGRATĂ a piciorului bolnav.

Merită. Haideți! Hai să nu stăm lipiți (și după 30 de ani) doar de scheletul Casei de Asigurări. Suntem MEDICI. Buni. Mulți. Telefonul de contact îl găsiți în posterul de mai jos.

Dau din casă, aproape râzând.

Dialog mai vechi la telefon, eu și Adi Roșu, onești unul cu altul ca întotdeauna. Adi:

-Tu, cum îi cu podo asta? Că tu ești prima generație.

-Eu zic că scoți investiția. Nu într-o zi. Dar, să-ți spun o treabă. Atâta-i de mișto să te simți MEDIC, când TOT ce te-nconjoară te vrea scribălău! Așe-i de faaain! Ascultă. Ce facem noi, în România nu face NIMENI. Nu în același loc. Fac unii, dar pe bucățele care nu se cunosc între ele. Eu am pacienți din Ungaria, dacă asta îți spune ceva…

-M-ai convins.