Gaudeamus 2014, iată Povestea

București, Gaudeamus 2014

Săptămâna asta, ca tot „scriitorul care se respectă”, voi veni şi eu la Bucureşti, la celebrul Gaudeamus – Târg de carte.

Sâmbătă, 22 noiembrie, la ora 14, scriitorul şi traducătorul rus Kiril Covaldji va vorbi ȘI despre mine. Despre mine plus cele două cărţi pe care am apucat să le public – proză: „Femeia cu şapte pălării”, poeme: „Poezii vânate de fisc”.

Dar să încep cu ceea ce ştiu că vă place: POVESTEA!

Kiril Covaldji, (un nume pe care poate nu-l ştiţi suficient în România, deşi ar merita!), om de litere rus, octogenar, a fost cândva, demult, prin şcoala primară, prieten cu tatăl meu. Basarabia. I-a despărţit războiul, refugiul, toate acele nenorociri care, vii în amintirea lor, pentru noi cei mai tineri sunt doar literatură.

Acu trei ani, la tata pe terasă, după o friptană şi un vin sec alb divin, tata îmi povesteşte amănunţit şi vădit emoţionat, despre personalitatea lui Kiril. Îl numea Kira. Îl găsise cu Google, (tata, octogenar şi el, are cont de FB, normal!).

„Kira există, îmi povestea, e aievea, cariera lui n-a dezminţit promisiunile din şcoala primară ale copilul firav cu accente de geniu. Dar Google e parşiv, nu te îndrumă unde să-l găseşti pe Kira.”

(Poate nici tehnica info nu-i era tatei chiar a doua limbă!)

„Se gândeşte mult la el… ar vrea să-l revadă” aflu.

Știţi şi voi cum, visuri depănate la un vin, deseori rămân doar visuri sau eventual mahmureală şi dureri de cap a doua zi. Nu şi acest vis! Ajunsă acasă la Hăşmaş, atinsă de povestea celor doi vechi prieteni, deleg sarcini. Îmi sun fiul, îi zic: „Andrei, fă cum ştii tu ca tata să dea de Kiril Covaldgi. Nu i-am spus ce intenţionez, ca să nu-l dezamăgesc dacă nu reuşim. Dar fă să fie bine (ca să nu fie rău!)” continui la telefon.

Fiu-meu ia legătura cu Uniunea Scriitorilor, ambasadă, tot ce-i pică la mână, că prost nu-i (emoticon zâmbet)  şi… după o pauză de aşteptare, găseşte în căsuţa de mail o scrisorică „Dragă Andrei da, eu sunt prietenul din copilărie al bunicului tău! Ce bucurie să vă regăsesc!!”

De aici încolo, bou să fii şi să nu te descurci!

Tata şi Kira încep o corespondenţă, iar după câteva luni, ne întâlnim la Bucureşti toţi trei: scriitorul deja celebru, tata şi cu mine. Ne întâlnim într-un fel care ar fi amuţit-o şi pe Andreea Marin.

Kira se cazase la un hotel. Noi, arădenii, am ajuns la barul acelui hotel, Kira a coborât, bărbaţii se revăd după şapte decenii…sunt altfel decât se despărţiseră când a început războiul. Se îmbrăţişează, se privesc, se ating… mie îmi tremură mâna pe ceşcuţa de cafea. Îmi aprind o ţigară, fără să-mi pese dacă se cade.

Fiica şi jurnalistul şi scriitorul din mine simte că e „povestea vieţii”.

Au urmat snoavele, amintirile celor doi, cărora le eram părtaş şi martor. Frumos. Sunt medic, am mai citit la viaţa mea, dar regalul pe care mi-l ofereau doi bărbaţi cărunţi povestind, nu pot să-l uit. Tobă de carte ambii. Umor. Cultură. Fără lapsusurile mele idioate. O cultură pe care eu, orientată spre medicină, eu trăită în comunism, nu o am. Nu am cultura care excedează (prea tare) lecturile obligatorii. Nu, fiindcă eu am făcut o altă şcoală primară, apoi am făcut o altă meserie decât lectura, istoria şi geografia.

Îi urmăream pe Kira cu tata (tata – medic veterinar), îi iubeam.

Aşa se face că am ajuns, la un moment dat şi la „scrierile Otiliei”, fetița de la masă, fata lui tata. Apoi la dorinţa lui Kira de a scrie despre scrieri, apoi de a le traduce în limba rusă. Îmi va traduce în rusă poemele. Era o lovitură.

Săptămâna aceasta, la Bucureşti, după acea primă întâlnire, am mai organizat una, la Gaudeamus: Kira Covaldji – scriitorul, Chiran Alexandru – veterinarul (adică tata) şi eu – Otilia Țigănaş, fata care vă scrie serile poveşti on line.

Epilog

La exact un an după întâlnire, tata se va apuca să scrie proză scurtă. Iat-o pe prima: