Usturoi. Cât? Cum? Dacă…

Mă întreabă un cititor ce cred despre usturoi… (mult usturoi!!!) în alimentaţie. Ca tratament şi rost în sănătate. (De fapt e mai mult decât simplu cititor. Dar mă tem să-l definesc.)

Am zis:

-Dă-mi timp, răspund.

Brusc am decis să răspund fără o altă documentare, direct din cap şi bazat pe bunul meu simţ când recomand tratamente.

Usturoiul: da, e bun. FOARTE bun.

Ce efecte concrete au substanţele pe care le conţine, se poate găsi căutând cu google. Mai ales că eu nu-s specializată, n-am urmat cursuri de medicină naturală.

Ca medic clasic, de familie, atenţionez doar asupra balanţei binelui din usturoi versus posibile efecte negative pe tubul digestiv: arsuri, colici, dureri în zona unde „s-ar găsi stomacul”. Epigastrice. Sau crize de fiere. Sau…

Și atunci, spun aşa:

-dacă-l suporţi bine, nu te deranjează digestiv, dă-i `nainte. E bun.

-dacă îţi îngreunează ulterior existenţa, lasă-l. Sau răreşte-l. Sau încearcă-l în altă formă de preparare decât crud/mujdei. Încearcă-l copt. E gustos şi aşa, dulceag.

Cântarul bine/rău va trage în favoarea protecţiei digestive. Lucru valabil la orice tratament, nu doar natural, nu doar cu usturoi. Nicio terapie care face rău într-o parte mai mult decât bine în „zona ţintă”, nu e de recomandat, de continuat.

“Primum non nocere” rostit de Hipocrate discipolilor săi, adică înaintea binelui veghează să nu faci rău! se aplică tuturor şi cu toate.

De la bebeluşi la octogenari, de la usturoi – (via alimentaţia vegană), până la medicamentele din farmacii.

Ceva ceva ştia despre asta şi precursorul poptamaşist care a aruncat pe piaţă vorba „mai binele e răul binelui”! Prea seacă şi lipsită de umor, vorba, ca să-l suspectez pe Murphi-părinte.

O povestioară nostimă cu usturoii (articol hotărât deci doi I), aici: