Oamenii, medicii şi Dumnezeu

Îmi permit concluzii proprii bazate pe o lungă experienţă de medic, eu deloc credincios practicant, totuşi deloc ateu. Cred, cum ziceam şi în alte rânduri, într-o forţă din afara mea/a noastră, una pe care nu o înţeleg, nu o cunosc şi spre care, câteodată mă îndrept. Uneori egoist, când nu mi-e bine, cerând ceva, chiar negociind cu EL, alteori umil, când mulţumesc pentru daruri primite fără să lupt pentru ele. Nu ştiu dacă e umilinţă în sensul biblic dar simt, ştiu, că darurile nu mi se cuvin necondiţionat ci uneori, pur şi simplu, eu devin norocosul care le capătă.  Am s-o numesc, această forţă, Dumnezeu.
Corpul uman, atât cât le este permis medicilor să-l cunoască, să-l depaneze şi regleze, este ca un motor de maşină. Are o funcţionare logică, aproape tehnică, doctorul se va baza pe simptome concrete ca să ştie, ridicând capota, ce şurub să strângă sau ce filtru să schimbe. Un medic bun, vorbim de bunii clinicieni (fiindcă niciun tomograf performant nu înlocuieşte mintea medicului), este ca un mecanic auto bun. Câteva simptome le ştie perfect, încă fără să ridice capota, aude că-i bai la cureaua de transmisie de când parchezi la service. Alte simptome îi sunt neclare, semne noi, de care nu s-a lovit încă, le va învăţa pe banii şi nervii tăi dar, odată învăţate, la următorul muşteriu, va şti ce să facă.

Un medic bun, repet, se limitează îndeobşte între aceste limite şi ȘTIE, îşi recunoaşte cel puţin sieşi că bucata de neînţeles din organismul uman, (cea pe care motorul unei maşini nu o are!), este Dumnezeu. Mă refer la simptome, boli, aparent fără cauză, inexplicabile logic la care, dacă întrebi zece doctori, o să ai zece diagnostice, enunţate în tot atâtea sintagme sofisticate.

Nu ştiu, chiar nu ştiu ce gândesc confraţii mei când li se intâmplă, eu însă recunosc EXACT momentul când, nici eu nici altul, NU AVEM HABAR ce-i acolo.

Vom numi această “lipsă de habar”, care-cum: distonie neurovegetativă, atac de panică, tulburare anxioasă, spasmofilie, „cădere de calciu” (dacă suntem mai rudimentari), sindrom algic generalizat (dacă vrem să părem docţi)… o vom numi cumva fiindcă greu, TARE greu, acceptăm sau transmitem bolnavului ideea că, atunci când simptomele ies din schema logică simplă a motorului, intri pe terenul lui Dumnezeu.

Iar acolo, oricâte sintagme ai inventa, oricât calciu sau xanax ai băga (ca să se vadă că faci ceva), tu de fapt îl laşi pe Dumnezeu să fie medic. Dumnezeul din afară, Dumnezeul din pacient, nu ştiu care, dar El e acolo. Nu manualul de anatomie, nici logica, nici nimic.