Lida, adică Lidinka

Lida, basarabeancă venită la studii medicale la Cluj, fată cu un delicios accent moale şi basarabenesc, blondă cu ochi albaştri, o frumuseţe fină ca atingerea unor degete inspirate, atingere fără nici o presiune, doar atât cât se cuvine, Lida nu excela la şcoală. Era într-o ţară totuşi străină, alte tradiţii, deşi… când e de excelat, excelezi şi în Togo, tu oşan blond, mă-ta cu patru clase.

V-aş ofensa inteligenţa să povestesc cum Lida s-a îndrăgostit nebuneşte de Mihai Pop, tânăr chirurg. Ar fi ca şi cum aş rescrie neruşinat Anna Karenina, cu Anişca în anul şase la medicină Cluj. Nu vreau să bătucesc teme demult fumate, sau să mă ating din lateral, ca din greşeală, de cele celebre, de parcă le-aş fi inventat eu. Asta nu-i, în fond, teză de doctorat în România, ca să mă zbat să plagiez. E doar o poveste de-a mea.

Lida s-a îndrăgostit cu o la fel de dulce, moale şi basarabenească inconştienţă, ca o sincopă aşezată înaintea oricărei forme de autoprotecţie. Scăpase binişor frâiele, iar doctorul Pop chiar ERA un tip de care să te îndrăgosteşti. Înalt, puternic social, carierist, voce adâncă de zguduit clitorisuri feciorelnic-derutate, mirosea mereu demenţial, (avea şi cu ce să-şi cumpere aromele!), distant dar sugera subliminal disponibilitate, maşină bună în parcarea clinicii plină de Dacii, burlac.

Împărţeam acelaşi apartament închiriat, aveam camere separate eu şi Lida, eu mai mare-n şcoli decât ea, ea Lida spăla mareu vasele, sau fierbea o supică de tacâmuri ceauşiste pentru amândouă, eu eram cumplit de împrăştiată, nu doctorul Pop, nici mama lu mama lu doctoru Pop nu mi-ar fi atenuat nebuniile de pe-atunci, necum mama mea, ascultam drama confidentă a Lidei deloc capitalist. Nu ca o contravaloare a supicii fierte de ea ci sincer, probabil de aceea mă şi făcuse Lida parte în joc.

Știţi… (că eu ştiam şi pe-atunci!) din afară e simplu, vezi clar filmul, îl vezi panoramic, dar dinlăuntru, grav îndrăgostit, mistifici scenariul, de obicei în favoarea ta disperată de estrogeni/androgeni. Depinde de victimă. Refuzi să pricepi că doctorul ţi-a tras-o voiniceşte de câteva ori şi gata. Vrei să crezi că te iubeşte. Refuzi să pricepi că nu te sună fiindcă nu-i pasă, poate chiar acuma i-o trage alteia, sau se uită la meci cu berea-n faţă, fără să mai ştie excat cum te cheamă. Vrei să crezi că are un caz urgent şi doar de aceea te ignoră.

Ședeam amândouă la masa din bucătărie, pe atunci nu existau mobile, exista doar telefon fix, sonerie la uşă, vizor. Fumam amândouă, nu mult. „Fumează ocazional” scriem noi, doctorii, despre pacient, în foaia de observaţie. Beam amândouă tot ocazional, ea şi-o trăsese la fel de „ocazional” cu Pop, chit că dădea conotaţii cosmice unei poveşti atât de simple.

Ședeam amândouă la masa din bucătărie.

Pop n-o mai căutase de cinci zile, deloc. Cursurile noastre nu se intersectau fizic cu secţia lui, sau amfiteatrul clinicii lui.

O ascult detaliind milimetric ce zicea el în pat cu ea, cum a penetrat-o, ce a spus în timp ce ejacula, a zis bine el, dadada, chiar FOARTE bine, mai că m-ar tenta… ptiu drace! şi pă mine… A prostit-o cum a vrut, probabil mă prostea şi pe mine, amestec deja în mine trăirile Lidei. Teoretic, simt că aş fi putut gestiona momentul de eram în locul ei, practic mi-i ciudă că n-am părul blond al Lidei, ochii ei albaştri şi mă alint crezând că ochii ei cu mintea mea l-ar fi nimicit până şi pe-un Pop, dar poate picam şi eu bleagă la vocea lui de zdruncinat fantezii feciorelnice. Hmmm… Nimeni nu m-a delegat şef peste adevărurile absolute! Iar cu un Pop, greu îţi menţii controlul.

Propun să fierb o cafea nechezol în ibricul roşu cu buline albe. Mic, doar două porţii. O las, cafeaua fiartă la aragaz, să îşi ridice spuma de trei ori, aproape în ritmul penetrării lui Pop în adâncurile Lidei, apoi urma să pun o farfurioară pe gura ibricului, ca o palmă aşezată blând peste aberaţiile ei deşănţate, urma să se aşeze zaţul entropic, odată cu ieşirea unuia din ei de pe cearşaf la baie, nu ştiu care din ei o fi ieşit primul să se spele de secreţiile celuilalt, (aş jura că Pop), deci pun farfurioara de infuzat, fără să-mi fie clare toate lucrurile. Decid brutal. Ne turnasem deja, amândurora, cafea în ceşcuţe, amestecam nervos zahărul,  eu mai puţin nervos decât Lida, la uşă sunase administratorul blocului, după cheltuieli, iar eu ştiu, ȘTIU precis cât a transpirat Lida sperând că-i Mihai, el a mai fost o dată la noi.

Decid brutal.

-Lidinka! Hai pe mâna mea. Am mintea odihnită. „Idi samnoi”.

Vorbeam bine ruseşte, de acasă, Lida avea accentul bunicilor mei, basarabeni şi ei, (toţi patru bunicii mei basarabeni), o adoram. Știa cântecelul pe care îl cânta actoriceşte, ca un rege, bunicul meu pilit, la masa de Crăciun, la desert, imediat după tortul „trunchi de copac”:

-I şumit, I grumit, dribnîi dojdic ide/a kto minea maladuiu, tai da domu pravide?

De la „a kto” încolo, cântam deja toţi. Eu răguşeam de implicare. Aveam sub zece ani.

E în „ucrainească” de fapt  textul, poate una aproximativă, dar suna demenţial din gura bunicului meu pilit, cu paharul de vin în mână. Un soi de  „Și fulgeră, şi trăzneşte/ şi se iţeşte ploicica, dar pe mine/ tinerica, cine mă va conduce acasă?” Probabil după un chef, întreabă fata din cântec. Chiar. Cine? Dojdik= ploicică, diminutiv, asta mai ştiu precis şi astăzi.

Lăcrimez la cântece ruseşti, aşa cum mulţi alţii, sute/mii, din jurul meu lăcrimează la horă, joc, bătută. Eu nu. Sunt perete la hore, piatră insensibilă. Sunt, fiindcă bunicele mele nu purtaseră broboadă, se coafau la Cooperativă, bucle şatene, iar bunicii mei abţigiuiţi cântau „i şumit”, nu „ş-aşa-mi vine câteodată”. Deci:

-Lidinika hai pe mâna mea!

– Vin, Otica! zice Lida

Urma să construiesc, după ureche, atunci când toate astea păreau SF „studiu de fezabilitate”, „dosar de eligibilitate”, „analiză plan proiect”, soluţii tehnice, raport- pasiv/activ/cash flow TOT.

Porneam de la frumuseţea ei fizică reală, pe care cretin să fii să n-o adori, asezonată cu marketing corect, plus joaca parşivă a minţii mele, eu pokerist de ocazie dar redutabil, pe care tot cretin să fii să nu-l remarci între două beri. Chiar dacă nu din prima zi. Cunoşteam şi exerciţiul aşteptării. Al tăcerii atent dozate.

– Uite, Lida, te învăţ ce să faci, ce să-i zici lui Mihai, totu-i SĂ NU TE ABAȚI MILIMETRU!!! Și te învăţ mai ales ce să NU faci.

– Promit. Am să fac doar cum zici tu, Otica. Pe cuvântul meu.

Bun. Cum s-a terminat totul.

Mihai m-a invitat la o crâşmă, cafea zicea el. Una cuminte, ziua, gheretă în curtea clincii. Eu eram studentă în ultimul an. Urma să plec vara la Arad, definitiv. Am acceptat. Îmi vorbea amuzat, dar nu cât să mă irite:

-Otilice! (pronunţase Otilis, e singurul care m-a numit vreodată aşa), nu o mai învâţa tâmpenii pe Lida, imediat m-am prins! După primele trei fraze, când m-am încruntat puţin, mi-a spus „Dar Otilia m-a învăţaaat ce să ziiic! Eu te iubeeesc!”

Am râs şi eu, atunci. Din inimă. Hohote.

Aş vrea să fiu Sandra Brown, besteller-uri, să ajung cu Mihai în pat, carte, să mut povestea din cafeaua gheretei în vintrele mele, apoi să mă ceară de nevastă, îngenunchiat. Dar nu. Atât a fost. Mai bine nonbestseller decât să bat câmpii ca altele.

Doar că am râs zgomotos amândoi şi că, dupa zece ani, mi-a operat verişoara clujeancă de colecist. Gratis. Fără să accepte clasicul plic. În ruptul capului, chit că tata i-l dusese. Știam că nu va accepta, dar i-am lăsat pe ai mei să-şi facă damblaua.

Nu i-a trebuit nici o secundă de VIP ca să-şi amintească cine sunt, atunci când am intrat în cabinet să-i vorbesc, chiar după zece ani. Nu mă schimbasem mult fizic.

Deschisesem uşa, după o scurtă bătaie. Eu eram deja medic de familie la Hăşmaş. Înaite să apuc să salut, a spus:

– Otilia. Otilis. Nu cred că te văd! Sunt atât de fericit că te văd! Vino să te strâng în braţe!

M-a cuprins cald în braţe, apoi şăgalnic:

-Nici nu ştii tu, atunci, cât de aproape…

După încă zece ani va citi ce scriu aici, nu se aşteaptă nici el la asta.