Lacrima lui Mihai Viteazul. Guestpost Radu Țuculescu

Continuăm promisa rubrică fixă „De-ale oraşului„, semnată Radu Țuculescu, în adieri ritmice dinspre Cluj. Napoca.

Lacrima lui Mihai Viteazul

Păşesc pe dalele proaspătului trotuar al proaspetei străzi Horea. S-a muncit la strada asta aproape un an de zile. Cosmetizare, chirurgie estetică. La vremuri noi, o faţă nouă! Ici colo mai trebuie peticită. Ici colo s-au deplasat cîteva dale. Unele au săltat puţintel, altele nu au avut chef să se lipească între ele. Dar să nu fiu cîrcotaş, bine-i şi aşa. E şi pistă pentru biciclete, cred că-mi voi cumpăra una la vară să mă plimb de la gară şi pînă la pod apoi viceversa, cel puţin treizeci de minute mişcare pe zi, se zice, îţi menţine sănătatea, forma, pofta de viaţă. În cazul fericit în care ai sănătate, forme şi… poftă de viaţă. Dar să nu filosofez taman cînd oraşul îmi dezvăluie noile sale chipuri.

Îmi vine să salt pe dale, să execut figuri de şotron dar mă abţin. În primul rînd sînt lunecoase, că-i iarnă, iar în al doilea rînd m-ar putea recunoaşte careva. Om serios, se copilăreşte în văzul lumii. Sînt toate şansele să fiu recunoscut, doar exist pe facebook cu date, cu poze, din  faţă, din profil, rîzînd, meditînd, visînd, iubind, dorind. Chiar şi dormind şi tot tacîmul. Acest FB este, pînă la urmă, un perfid instrument de urmărire acceptată a propriei tale persoane. Ba iţi oferă şi caraghioasa impresia că poţi deveni, pentru cîteva momente, buricul pămîntului. Prin urmare, nu salt pe dalele de curînd înfipte în obrazul trotuarului, nu ţopăi, nu fac piruete doar mă mişc în ritm alert cu gîndul la un ceai verde pe suprafaţa căruia îmi place să presar cîteva fire de scorţişoară. Locul cu pricina se află aproape de locuinţa mea, doar ce traversez podul peste Someş şi intru în cafeneaua River. Un local unde am ajuns să ne cam (re)cunoaştem toţi cei care intrăm aici aproape în fiecare dimineaţă.

Traversez strada dintr-un colţ într-altul. Trec pe lîngă o clădire care mereu îmi trezeşte amintiri, fie ele şi scurte, ca nişte minuscule fulgere. Bliţuri ale memoriei. Crîşma lui Mongolu,  numeam pe vremea studenţiei, crama de la demisol. Există şi acum dar respiră în alte ritmuri şi derulează alte poveşti.

Păşesc pe pod şi încetinesc ritmul. Privesc scurgerea nepăsătoare a Someşului. Apa a fost întotdeauna o atracţie pentru mine. A fost şi este. O iubire declarată. O atracţiei irezistibilă. O pasiune. Ca de obicei, un cîrd de raţe sălbatice se zbenguieşte printre valurile molcome, ignorînd frigul. Mi-ar plăcea să fiu alături de ele, să simt bucuria pură, nemachiată a unei vieţi trăite pe suprafaţa apei… Dar am ajuns la celălalt capăt al podului şi sunt trezit brutal la realitate. Individul slab, neras, supt în obraji, îmi sare-n faţă. Pur şi simplu îmi taie calea şi-mi vîră-n ochi un buchet uscat de flori, iar cu cealaltă mînă cere un leu. Din gura fără dinţi scoate sunete plîngăreţe. Scena asta se repetă zilnic, cu acelaşi individ. Nici trupele Nato nu l-ar putea alunga de acolo. Fac un pas la stînga, să-l ocolesc. Face şi el, cu mîinile întinse, aproape lovindu-mă peste bărbie cu snopul acela murdar. Încerc un pas la dreapta. El mă imită dîndu-mi penibila impresie că mă aflu în faţa unei oglinzi. E o scenă ca în Stan şi Bran, dar fără haz. Agresivitatea lui îmi pune nervii la încercare. În clipele acelea aş fi capabil să-i dau un cap în gură. Dar lipsa dinţilor mă face să mă răzgîndesc. Replica se naşte instantaneu. Zic, şuierător:

„ Mă băiatule, dă-mi cinci lei să beau un ceai!”

Clipeşte perplex, se holbează la mine cîteva momente speriat că aş fi capabil să-i fur buchetul, apoi se repede asupra altui trecător. Eu intru în cafenea şi mă instalez la tejghea, în faţa geamului ca într-o vitrină. Mi se aduce ceaiul, aroma lui mă îmblînzeşte, mă destinde. Uneori îmi place să şed pe scaunul înalt şi să privesc forfota străzii. Încerc să nu trag cu urechea la ce se pălăvrăgeşte în spatele meu. Încerc, dar nu reuşesc. Aud un individ cum îşi recită ultima creaţie poetică: De la pod şi pîn la gară/ M-am plimbat c-o domnişoară/ Domnişoara avea ţîţe/ Ce săltau ca două mîţe… Rîsete admirative. Mă concentrez asupra statuii lui Mihai Viteazul scăldată-n lumina soarelui. Am impresia că mi-a tras, complice, cu ochiul. Apoi descopăr mirat cum i se scurge o lacrimă pe obraz. Una lacrima sul viso… Ce l-a apucat? A devenit sentimental, de cînd zace încremenit pe cal? Poate şi-a amintit de Basta.

Lacrima i se prelinge încet pe obrazul cenuşiu, ca o rîmă leneşă, colorată-n alb şi negru. Brusc, m-am luminat. Nu era lacrimă ci un nevinovat produs natural scăpat de sub coada porumbelului care făcuse un popas pe căciula viteazului.